Să-mi bag pula, nu ştiu ce titlu să pun

Nici nu ştiu dacă acest proiect mai iecsisteşte, ca n-am mai intrat pă site-ul ăla anost de o veşnicie. Am avut şi eu trebi, munci, iubiţi dă satisfăcut, preteni dă futut în gură, boli dă vindecat şi toate cele. Am intrat azi pe amdoar18ani şi a trebuit să dau vreo 5 pagini ca să găsesc ceva interesant, şi asta nu pentru că s-au trezit căcaţii la realitate şi s-au lăsat dă scris, ci din cauziunea faptului că scriu numa chestii gen “a venit Vama nu-ştiu-unde şi a făcut şou”, “facem nu-ştiu-ce eveniment cu cărţi şi chestii”, “nu-ştiu-ce film romedie comantică îi bun”, etcetera etcetera. Cine pana mea s-ar lua de aşa ceva? E mult sub nivelul meu, nu comentez chiestii care mă plictisesc. Comentez chestii hazlii pentru că mă amuză, doh.
Aşeaaa. Şi am intrat azi şi am văzut o treaba scrisă de donşoara aia cu nume de pizdă, Patty or someshit. Ea face recenzie la Viaţa pă un Peron de nea Paler. Ea face recenzii. Toţi proştii fac recenzii în ultima vreme, jur. Eu n-am mai pomenit aşa ceva. Habar n-au cu ce se mănâncă, se trezesc ca Jack în Titanic cu multe tachimuri (accentul e pe U, ca să sune ca şi cum ar fi în japoneză) pe care nu i-au învăţat mămicile lor să le folosească.

Pe cuvântul meu de fumeie că nu vreau să trollez în postu ăsta. Ia hai să vedem unde-ai greşit, Patty.

Am tot stat, uitându-mă în gol la fila albă de pe acest calculator, în care eu ar trebui să scriu o așa-zisă „recenzie”. Am scris ceva, apoi am șters. Apoi am scris altceva… și iar am șters. Și am realizat că eu nu prea știu ce să scriu despre cartea aceasta. —- rezultă tot ce ai scris după asta e în zadar. Niciodată nu începi cu “nu ştiu ce să scriu despre cartea asta” dacă faci o recenzie. E LEGE. Faci o recenzie care va fi publicată (Dumnezeu ştie de ce!), deci ai o idee în cap despre ce ai putea să scrii. Ştii deja ce puncte ai vrea să atingi.

E ciudat sau poate nu, însă atunci când o carte este foarte bună, parcă nu prea mai e loc de comentarii. Poate că vouă vi se pare normal acest lucru sau poate că nu înțelegeți ce tot „aberez” eu aici, ce încerc eu să zic, până la urmă, de ce vă irosesc timpul? —– mult vorbit degeaba. Nu mă interesează ce ţi se pare ţie, că nu-s mă-ta. Pe niciun străin nu o să-l intereseze. El vrea să citească o recenzie, în cacat. Şi pe lânga asta, niciodata nu spui “poate nu vă interesează ce aberez eu aici”. Long talk de copil mic, treci la subiect. Dacă eşti în dubiu şi ai impresia că nu o să-i doară nici în pulă, nu împărtăşi.

Mă amuză faptul că întotdeauna când mă apuc să scriu un articol, îmi vin o mie de idei de dezbătut, pe lângă tema principală despre care ar trebui să scriu. Și, dacă ar fi după mine, aș tot scrie fără să mă opresc despre alte lucruri care derivă din ceea ce trebuie eu să scriu. Și totuși, întotdeauna îmi amintesc că pe cititor nu îl interesează lucrurile astea sau că, pur și simplu, nu trebuie să scriu despre asta. —- Eu am dat click pe “Viaţa pe un peron”, nu pe “Jurnalul unei adolescente confuze care are tentative de scris”.

Accentul nu se pune pe desfășurarea acțiunii, ci tocmai pe stagnarea acesteia într-un pustiu, în care omul este forțat să rămână doar el cu amintirile și cu reflecțiile sale. În cazul acestei cărți, pustiul este reprezentat de un peron părăsit, în care nu vine și nu pleacă niciodată vreun tren, în care ceasul nu merge, în care pe un panou sunt scrise dățile plecărilor și sosirilor, însă nu și destinațiile. — în mare, paragraful ăsta e ok. Ai făcut o introducere, ai explicat cam pe ce se bazează. Iar cel mai important, ai început recenzia.

Îl puteți considera un roman atipic pentru literatura românească postdecembristă, ce pune accent pe relatarea întâmplărilor petrecute în „obsedantul deceniu”, viziunea fiind realistă, tradițională. — nu te băga la chestii d-astea. Nu ai citit toate cărţile literaturii româneşti postdecembriste ca să spui că e atipic. Dacă nu esti un adevărat cunoscător nu te băga, pentru că te faci de cacat.

El – în roman nu i se dezvăluie numele – trăiește din obsesii (printre care șahul, mersul pe bicicletă, muzica) și sfârșește cu cea de a fi judecător și decide să își prezinte întreaga viață unui „auditor” reprezentat de cititor, sperând că la sfârșit va fii judecat corect. Pledoariile sale relevă însă un fapt crud, dar adevărat: nimeni și nimic nu poate fi judecat corect. —– OMFG l-ai omis pe Robespierre. El îi obsesia principală.

Acest roman poate fi considerat și absurd, însă după ce citești realizezi că prezintă subtil ideea incapacității de opțiune a unui individ într-o societate. Arată de asemenea că izolarea și fuga nu sunt o soluție. Societatea înghite totul, mai devreme sau mai târziu. Fuga nu arată decât lașitate și nu te face cu nimic mai inocent. —- Acest roman nu poate fi considerat absurb, decât de către nişte copilaşi proşti care n-au citit altceva în afară de Jules Verne. Tu lor li te adresezi? Ăsta-i targetul? Absurd de ce? Romanul pune în lumină gândurile unui om deştept a cărui minte se chinuie să-l păstreze raţional chiar şi în pustiu, acolo unde nici măcar nu-şi da seama dacă mai e viu sau nu. Romanul ăsta-i un amalgam de truisme şi obsesii ale unei persoane care dintotdeauna a fost puţin sick in ză hed. Personajul e foarte instabil, iar cei care “n-au fost ACOLO” l-ar numi un geniu.

În acest roman, oricare dintre noi se poate regăsi. Întrebările, nelămuririle, gândurile ce le avem cu toții, doar că poate nu le putem exprima la fel de frumos ca Octavian Paler. Nu cred că are rost să mai zic asta, dar o să o fac totuși: „Viața pe un peron” este un roman ce ar trebui citit de toți românii. — draga mea, toate cărţile ar trebui citite de către toată lumea, indiferent cât de proaste sunt. Trebuie să culturalizăm toate celulele din noi.
Până şi cei mai deştepţi oameni ai lumii ăsteia sunt nişte proşti pentru că nu pot desluşi cel mai simplu mister: motivul existenţei noastre. Nu spun că dacă citim o să fim Dumnezeu şi vom cunoaşte adevărul absolut. Spun doar că acest creier pe care noi il ţinem numai ca să ne umple balonul ăsta de piele de care suntem atât de mândri trebuie antrenat. Şi nu, nu toţi îşi pun întrebările şi nu toţi au nelamuririle personajului din carte.

Trebuie să mai creşti. Ştiu că probabil nu par eu in postul ăsta. Am vrut numai să-ţi dau nişte sfaturi. Dacă mai doreşti să-mi dau cu părerea despre textele tale, da-mi un mail. Vorbesc foarte serios. E foarte trist să-i văd pe toţi netalentaţii autodenumindu-se scriitori şi artişti… Toţi pulifricii, toţi căcănarii care habar n-au să lege doua vorbe. De asta am facut site-ul asta. Din ură pentru generaţia voastra. Poate, odata, o sa te apreciez pentru o recenzie.

2010

06/18

CATEGORY

scris dă Pizdulina

Write comment